Nu despre vizoane și vuittoane, nu despre țoalele purtate pe la nunțile, botezurile și tăierile politice de moț. Despre tăieri de capete scriu.
La anumite intervale de timp (cărora nu le-am găsit încă noima), în borcanul minții mele se învârte câte un termen, ca un Betta splendens (peștișorul ochios de apă dulce).
Astăzi – hain, unul dintre acele cuvinte călătoare, ce au făcut un drum lung până la noi, fără să-și schimbe radical tâlcul. A trecut din posesia arabilor (ḫā’in însemna “perfid”) în purtarea turcilor (hain însemna „trădător”). Până la noi, cuvântul l-au rostogolit beizadelele zălogite la Înalta Poartă. Însemna, foarte precis, „trădător”. Astăzi, hain e un om fără suflet. Însă, din cușca arhaismelor, se mai aude foarte rar.
Hainire – trădare. A se haini – a complota. Un episod de tăiere de capete a avut loc din porunca bătrânului domnitor analfabet Constantin Cantacuzino (tatăl…













